,,Cea mai placută osteneală pe care poate s-o facă omul, este această deschidere a inimii spre celălalt!”

Pr. Ciprian Negreanu

Aceasta este o mărturie pe care o las aici la îndemnul și rugămintea oamenilor dragi din ASCOR Cluj și cred că este de mare folos să vă scriu aceste rânduri, în primul rând pentru mine. Despre folosul dumneavoastră nu mă pot pronunța – vă las pe dumneavoastră să stabiliți.

Am aflat de epidemia – și apoi pandemia – de Coronavirus prin inevitabilul mass-media și am primit toate veștile cu o reținere. Îmi continuam rutina – mers la facultate, întors la cămin, mers la slujbe, activități cu prietenii – și mă îngrijoram cu un colț de inimă pentru oamenii din China, apoi din Italia, pentru o prietenă care în aceea perioadă era pusă în situația de a pleca într-o zonă de risc, pentru un nou-născut operat de 4 ori.

Am aflat la început de martie că Universitatea noastră își sistează temporar activitatea didactică, pentru ca noi să nu fim vectori pentru pacienții din spitale. Dintr-o dată, cursul vieții, așa cum mi-l imaginam eu, s-a modificat. O prietenă mă rugase să co-coordonez o activitate  pentru care eram timorată din lipsă de timp și acum aveam, brusc, mai mult timp să mă ocup de aceasta. Ziua mamei mele era peste câteva zile și, în acest fel, am și plecat acasă să fiu alături de ea. Eram bucuroasă în mijlocul a tot acest haos ce avea să vină – eu am simțit-o ca pe o binecuvântare.

Binecuvântare pentru că puteam să mă odihnesc, să stau alături de ai mei în liniște, să îi ascult fără să mă grăbesc spre alte sarcini pe care mai mereu le aveam în plan secund. Am primit timp pentru odihnă și timp pentru rugăciune. Am primit timp de reculegere, să îmi pun ordine în minte, să mă resetez – încotro mă îndrept, care este rostul meu ca om, cum mă raportez la ceilalți și la Dumnezeu… Să nu credeți că am fost încântată să dezvălui unele lucruri. Mi-am dat seama că e ușor să ,,iubesc” pe cel de la distanță – ,,iubesc” este un cuvânt prea mare și greu de atins, mai bine zis să îngădui. Mai greu a fost să accept ce vine din mine, de lângă mine, de la familie. Acolo e încercarea.

Chiar în perioada de dinainte de a pleca de la cămin spre casă eram aproape de a distruge legătura cu un om drag. Mă rugasem: ,,Doamne, nu mă lăsa să stric ce e bine”. Într-adevăr, nu m-a lăsat și Îi sunt recunoscătoare pentru asta; chiar dacă acum este distanța fizică ce ne separă, măcar sufletele ne sunt aproape… M-am gândit la ce ne-a spus duhovnicul nostru, că Dumnezeu are un mod de a lucra cu fiecare în parte, printr-o întâmplare la scală mai largă. Am văzut-o concret la mine.

Această perioadă mi-o petrec destul de mult cu ochii în ecrane din cauza cursurilor și a ,,stagiilor” online, dar mă bucur că totuși, prin tehnologie, luăm legătura și așa. Slavă Domnului. Încerc să rămân cu tot ce e mai bun din ce se întâmplă. Îmi exersez răbdarea și nădejdea. Stau cu părinții și sora mea, împreună ascultăm conferințe duhovnicești și nu numai, ne dozăm timpul petrecut în fața televizorului și ținem legătura prin video whatsapp cu rudele, prietenii.

Am conștientizat și în trecut, iar în această perioadă mi s-a întărit convingerea, care este și conform învățăturii creștine, că avem nevoie unii de alții. Atât de multă nevoie. Și că singuri nu reușim.

Îmi lipsesc cel mai mult oamenii de la Cluj, slujbele și activitățile de la ASCOR, facultatea și oamenii de acolo. Totuși, am primit timp de stat alături de familie, timp de rugăciune mai tihnită și spor duhovnicește, timp de scris la licență.

Deși, inițial, mă tulburasem pentru că presimțeam că se vor închide bisericile și Sf. Liturghie va fi ținută doar cu ușile închise, mi-am dat seama că este firesc să ținem cont de ce se întâmplă lângă noi și să nu Îl ispitim pe Dumnezeu cu o atitudine de ,,halat de protecție invizibil al creștinului”. Mi-a dat liniște faptul că Biserica ne-a pus sub ascultare și ne-a atras atenția că nu e bine să fim rebeli și revoltați. Îmi este dor de slujbe, de rugăciunea în comunitate; știu că pe Dumnezeu nu mi-L ia nimeni din cămara inimii mele și Îl voi primi din nou, când și dacă voi fi vrednică de ceea ce până acum luam drept garantat.

Îmi este dor de multe, dar cred că prin ce trec eu acum, cea care stă acasă, este nimic față de ce s-a întâmplat cu bunicii noștri în războaie, cu martirii, cu bolnavii de cancer în fiecare zi, cu personalul medical din prima linie, cu oamenii care nu au casă și lista poate continua.

Să ne ajute Dumnezeu să ne smerim în perioada asta… Doamne, ajută.

C.V.