Pelerinaj pe jos la Mănăstirea Tismana
Hristos a înviat!
Sâmbătă, 14 mai, așa cum le este obiceiul, o bună parte dintre ascoriștii clujeni au pornit „cu noaptea în cap” să colinde țara în căutare de locuri binecuvântate de Dumnezeu. Ținta lor a fost, de data aceasta, Mănăstirea Tismana, întemeiată de Sfântul Nicodim și cel mai vechi așezământ monahal din Țara Românească, care încă funcționează.
Cei 82 de pelerini au pornit spre Târju-Jiu vineri noaptea, având ca dimineață să se vadă în fața imaginilor despre a căror reprezentare învățaseră la școală și pe care o bună parte din ei le văzuseră doar în fotografii: poarta sărutului, aleea scaunelor și masa tăcerii, opere ale lui Constantin Brâncuși, expuse în Parcul Central al orașului. Unul dintre pelerini ai exclamat „Am intrat în poze!”, uimit fiind de ceea ce vedea și de faptul că se afla acolo.
Nezăbovind prea mult, tinerii și-au continuat drumul. O parte din ei cu bicicleta, alții tot cu autocarul, până în satul Arcani, unde au coborât, pentru a parcurge pe jos cei 25 de kilometri rămași până la mănăstire. Este însă demn de mențioant că, înainte de aceasta, au poposit la Mănăstirea Lainici, unde s-au închinat la moaștele Sfântului Irodion și la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului. Tăcerea bisericii mănăstirii a fost despicată de glasuri sfioase ce intonau cântări hrănitoare de suflet.
Începutul pelerinajului pe jos a fost marcat, în satul Arcani, de bătaia fermă de toacă, amintind de goarnele care anunțau plecarea soldaților la război. Era, într-adevăr, și acesta un război al trupului, care probabil nu înțelegea de ce trebuie să depună atâta efort, dar însuflețirea și voința i-au dat putere și hotărâre – atât de multă, încât oboseala aproape că nu își mai găsea locul. Și chiar dacă s-a strecurat, popasurile pe pajiștile verzi ale Olteniei au alungat-o cu repeziciune.
Văile răsunau de Cântări ale Învierii și ale Sfintei Liturghii. Ne-a vizitat și ploaia, ba chiar și cu gheață, dar Dumnezeu ne-a dat și loc de adăpost. Apoi iar a venit soarele și vremea bună. Toate acestea – frumusețea naturii, osteneala, schimbările bruște ale vremii – ne vorbeau despre viața duhovnicească și probabil și despre istoria mănăstirii la care voiam să ajungem.
Ajunși acolo, una dintre maici ne-a relatat și perioadele în care biserica devenise hambar. Era, într-adevăr, o vreme de restriște. Am aflat și despre schimbările arhitecturale ale clădirilor, precum și de modul de organizare al vieții monahale – la început, mănăstirea a fost de călugări, iar apoi de maici. Cu toate acestea, abundența de apă și bogăția vegetației, precum și biruințele pe care mănăstirea le-a avut asupra diverselor stăpânii și prigoane, fac din acel loc o mărturie vie a purtării de grijă a lui Dumnezeu și o adeverire a cuvintelor Sale: „Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi.” (In. 14, 18).
Drumul spre casă a fost tapetat cu emoția de a ajunge la Mănăstirea Prislop înainte de a se închide. Ajunși acolo cu doar câteva minute înainte de ora 21.00, mare ne-a fost bucuria să vedem că poarta era încă deschisă! Însă, după ce am coborât din autocar și micorbuse, poarta s-a închis. Așteptam, așadar, întâlnirea noastră cu Părintele Arsenie la mormântul său, și prin el, cu Dumnezeu, precum cele zece fecioare din pildă înaintea cămării de nuntă. Însă, din mila Maicii Domnului, nu am fost cu totul alungați, ci am fost lăsați totuși să intrăm. Mult am încercat noi și coordonatorul de grup să-l convingem pe portar să ne deschidă. Mai venise și un grup din județul Neamț. Însă toate rugămințile noastre rămâneau fără răspuns din partea sa. Era, se pare, un portar bun și ascultător față de mai-marii săi. Câteva fete au început să intoneze „Îngerul a strigat”. În acest timp, coordonatorul de grup a încercat să ia legătura cu una dintre maici. Înainte ca fetele să apuce să termine, duhovnicul mănăstirii și o maică ne-au întâmpinat și ne-au dat voie să intrăm. Mare ne-a fost bucuria. Încă o dată s-a vădit ajutorul clar al Maicii Domnului. Din nou ea, adevărata Portăreasă, a deschis porțile milei din inimile gazdelor.
Și de data aceasta s-au întâmplat lucruri inedite pe parcursul pelerinajului. Cum la Sâmbăta ne-a însoțit încă de pe drum un câine alb până sus, la chilia Părintelui Arsenie și înapoi la mănăstire, cum la Mănăstirea Dintr-un lemn s-a înmulțit ciorba și am primit locuri de cazare aproape de biserică, acum s-a adăugat și această mare mijlocire a Maicii Domnului. Însă și Sfântul Nicolae ne-a purtat de grijă. Unuia dintre pelerini îi era încă foame, dar merindea i se terminase. L-a rugat pe Sfântul Nicolae să-l ajute. La scurt timp, a primit, de la un băiat pe nume Nicolae, o conservă de paște, banane și pâine. Minunat este Dumnezeu întru Sfinții Săi!
Iulia Ana-Maria Mureşan
