Pelerinajul “ÎNCHISORILE COMUNISTE. CRUCEA PE CARE A FOST RĂSTIGNITĂ ŢARA”

Posted on Apr 23, 2017 in Albume foto, Noutăţi, Pelerinaje, Slider | 0 comments

„Să faceți ce am făcut noi!”

Pelerinaj dedicat martirilor care au pătimit în închisorile comuniste

 

Tatiana Onilov

 

            Cu ocazia anului comemorativ Justinian Patriarhul şi al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română, Asociația Studenților Creștini Ortodocși Români (ASCOR), filiala Cluj-Napoca, a organizat în perioada 28 aprilie – 2 mai primul tur național al pelerinajului dedicat tuturor celor care au pătimit în timpul regimului concentraționar comunist din România. Traseul a cuprins cele mai importante închisori comuniste, morminte și mănăstiri, care încă mai poartă vie amintirea celor care au pătimit, care au suferit, dar care au ieșit biruitori din toate detențiile. ÎNCHISORILE COMUNISTE. CRUCEA PE CARE A FOST RĂSTIGNITĂ ŢARA a fost laitmotivul acestui periplu duhovnicesc.

            Pelerinajul dedicat mărturisitorilor martiri români din temnițele comuniste a fost gândit de către membrii ASCOR încă de la începutul anului universitar sau poate chiar mai de demult. Pe parcursul anilor, tinerii au avut bucuria de a-i întâlni pe mulți dintre foștii deținuți politici, având șansa, cu diferite ocazii și în diverse împrejurări, de a asculta mărturiile domnilor Demostene Andronescu, ale lui Nicolae Purcarea, ale eruditului profesor universitar Raul Volcinschi, ale doamnei Aspazia Oțel Petrescu, precum și ale altor pătimitori care astăzi nu mai sunt printre noi. Dorința de a-i cinsti, dorul de a da mână cu eroii neamului care încă mai sunt în viață și de a le mulțumi pentru jertfa adusă i-a determinat pe cei din conducerea asociației tinerilor creștini ortodocși din Cluj să organizeze această călătorie de mare valoare duhovnicească. Drumul a fost lung, ritmul alert, destinațiile multiple; din când în când își mai făcea loc oboseala, dar, așa cum mărturisesc participanții, „pelerinajul a deschis noi înțelesuri, a pus bazele unor noi începuturi, a revelat adevăruri de mulți neștiute, a ridicat semne de întrebare referitoare la ceea ce ar trebui să facă tânăra generație pentru a fi în duhul celor care au murit pentru neam, înghițiți de un regim nimicitor de valori, dar a adus și multe bucurii, mai ales după întâlnirile cu cei de pe urmă cavaleri, reprezentanți ai generației luptătoare pentru Ortodoxie, pentru neam și pentru țară. „Toate cărțile, toată literatura concentraționară nu valorează cât o întâlnire cu acești oameni!”, a fost unul dintre gândurile lui Mihai, care la final de pelerinaj și-a exprimat nădejdea că tânăra generație va ști să facă ce au făcut ei, neînfricații Don Quijoți ai spațiului carpato-danubiano-pontic.

 

Prima zi

Penitenciarul de la Gherla, mina de la Baia-Sprie, Memorialul Durerii de la Sighet, Mănăstirea Petru Vodă

            În drum spre Gherla, aflăm povestea „Îngerului închisorilor comuniste”. Se citește un amplu articol despre Greti, tânăra care a făcut cele mai frumoase și mai dătătoare de nădejde gesturi pentru deținuții politici de la Gherla. De la geamul casei ei, situată vizavi de penitenciar, a comunicat cu cei de după gratii prin diferite metode ingenioase. Gertrud Bader, o adolescentă care a înfruntat regimul cu multă dârzenie și curaj, este o mărturie zguduitoare că mila, străpungerea inimii, dorința de a ridica povara de pe umerii greu aplecați ai unor nevinovați trimiși în penitenciare pentru vina de a-și fi iubit țara și de a-și fi apărat credința pot trece printre zăbrele și printre ziduri. A învățat alfabetul Morse și a comunicat cu osândiții de-a lungul mai multor luni la sfârșitul anilor ’50, transmițându-le vești din afară, dar și aflând poveștile lor de viață. A reușit să organizeze pentru ei întâlniri clandestine cu rudele și cu iubitele lor. Condiția pentru ca întrevederea să se producă era ca logodnicele și soțiile celor închiși să vină în cimitirul situat chiar lângă zidul închisorii. Mai trebuia ca vizitatoarea să aibă în mână un buchet mare de flori albe sau roșii, astfel încât cel care o aștepta să o poată vedea de la geamul temniței.

            Astăzi, există mărturii ale foștilor deținuți politici despre adolescenta care le-a adus o oază de lumină în hăul ce le-a înghițit cei mai frumoși ani de viață. Greti a fost pentru mulți întemnițați „îngerul dătător de nădejde”, a fost lumina din capătul tunelului. Într-un regim atroce era cu neputință ca această activitate să se desfășoare pe o perioadă mai îndelungată. La data de 8 august 1958, la vârsta de doar 17 ani, Gertrud Bader a fost arestată și condamnată la șapte ani de închisoare. A petrecut doi ani în închisorile comuniste, trecând prin penitenciarele de la Cluj, Miercurea Ciuc și la sfârșit, după ce a fost grațiată, a fost dusă chiar la Gherla, fiind eliberată după câteva săptămâni.

            În prezent, după ce a petrecut o bună parte din viața ei în Germania, distinsa doamnă își duce traiul chiar la Cluj, alături de soțul bolnav de Alzheimer, pe care îl îngrijește cu abnegație. La cei 75 de ani, Gertrud Bader, după căsătorie Czell, nu își arogă rolul de eroină, dimpotrivă, îi displace întru totul acest apelativ și chiar îl refuză din start, menționând că ea a fost „doar un copil puternic, pe când adevăratele femei-eroine au fost cele din închisori, care au stat departe de familie și de copii lor”.   

 

Penitenciarul de maximă siguranță de la Gherla

            Povestea de viață a adolescentei Greti a răscolit sufletele pelerinilor. La încheierea articolului despre tânăra temerară ne apropiam de penitenciarul de maximă siguranță din Gherla, prima destinație din pelerinajul care avea să dureze cinci zile și pe parcursul căruia aveam să aflăm încă multe alte biografii uluitoare ale unor personalități marcante ce au dat dovadă de vitejie, demnitate, solidaritate, jertfă, atât în timpul detenției lor, cât și la ieșirea în libertate. La intrarea în închisoarea din Gherla ne-a întâmpinat Părintele Petru Adrian Drăgan, preotul misionar de mai bine de 20 de ani la capela din incinta închisorii. Timp de aproape o oră, ne-a povestit despre istoricul capelei, despre tipologia deținuților, despre activitățile lor, dar și despre programul liturgic la care participă cei care își execută la Gherla pedeapsa privativă de libertate.

            La ieșirea din capelă, Părintele Petru Adrian ne îndeamnă să mirosim cedrul din curte. Miroase a portocală, a primăvară, a dor de viață. Oare deținuții din timpul regimului comunist au putut mirosi vreodată un fir de cedru? Nu știm, dar simțim că mireasma osemintelor lor găsite de-a lungul timpului în gropile comune din închisorile și din toate coloniile de muncă silnică din România cuprinde acum toata primăvara, tot mirosul reînvierii neamului nostru. Doar așa putem înțelege afirmația Părintelui Ioan Iovan: A fost frumos la Gherla.

 

Baia Sprie, Sighet, Mănăstirea Petru Vodă

            Ne continuăm drumul. Mergem spre mina de la Baia Sprie – astăzi o ruină –, dar care adăpostește atâta istorie. La intrarea în fosta mină, cu binecuvântarea Părintelui Iustin Pârvu, a fost ridicat un mic paraclis unde sunt moaștele Sfintei Varvara, ocrotitoarea minerilor. Intrarea in paraclis e simbolica: niște șine, aidoma acelora pe care odinioară erau transportate roabele grele împinse de deținuții politici. Un paznic ne iese în cale și ne spune că în prezent mina este insolvabilă. Am încercat să aflăm mai multe detalii despre evenimentele de la mină, dar întrebările noastre au rămas fără răspunsuri concrete. Se pare că prea puțin se știe despre pătimirile din acest loc. Cu toate acestea, ne-am simțit împliniți că am ajuns aici, că am făcut un scurt popas și că am cântat Hristos a Înviat! și pentru cei care s-au prăpădit la Cavnic și la Baia Sprie.

            La Sighet vizităm Memorialul Durerii. Redescoperim spațiul unde an de an se adună tot mai multă informație. Pereții memorialului sunt tapetați cu fotografiile multor martiri care s-au perindat prin spațiul concentraționar românesc al secolului trecut. Hărțile cu închisorile comuniste, dar și cele cu locurile unde deținuții erau exterminați prin munca extenuantă, ilustrarea penitenciarelor pentru femei și elevi, fostele celule organizate după diverse tipuri de informație (conținând date despre falsificarea alegerilor înainte de instaurarea Partidului Comunist în România, despre restructurarea Securității, despre instaurarea în funcțiile cele mai importante a oamenilor aserviți Moscovei, despre felurile de tortură aplicată în temnițe, despre deportarea familiilor în Bărăgan, despre deportarea basarabenilor, despre lichidarea elitei și a liderilor politici ai vremii, despre colectivizare care a contribuit la exproprierea țăranilor, despre rezistența din munți etc.) contribuie la înțelegerea, dar mai ales la asumarea trecutului. Suntem responsabili pentru păstrarea adevărului netrunchiat și pentru cinstirea memoriei celor care au considerat, în frunte cu Petre Țuțea, că: „dacă au murit în lanțuri și în haine vărgate, nu ei au făcut cinste poporului român, ci poporul român le-a făcut lor cinste să moară pentru el”.

            În capela memorialului cântăm Hristos a Înviat!, după care purcedem din nou la drum lung. Peste tot ne însoțesc florile de măr, verdele crud, petecul de cer senin, soarele și galbenul plin de viață al rapiței. E ca și cum am avea posibilitatea de a pune în balanță durerea, chinul, suferințele celor care au trecut prin închisori cu marele dar pe care îl avem noi, cel de a contempla natura, de a Îi da Slava lui Dumnezeu pentru toate și de a înțelege catastrofa sufletească a celor care în temnițe fiind năzuiau, visau, adulmecau natura doar din amintiri.

            Târziu, ajungem la Mănăstirea Petru Vodă, unde, cu ultimele puteri, participăm la privegherea de noapte, la Liturghia a cărei binecuvântare de final întâmpină zorii unei noi zile. Ne închinăm la moaștele din Biserică; nerăbdători ne plecăm genunchii la mormântul Părintelui Iustin Pârvu. Pe fiecare dintre cele patru coloane de piatră care înconjoară mormântul scrie câte un cuvânt-cheie care ne atenționează parcă să ne presărăm viața cu: rugăciune, ascultare, pocăință și unitate.  

 

A doua zi

Mănăstirea Petru Vodă, întâlnire cu doamna Aspazia Oțel Petrescu, Mănăstirea Diaconești, popas la Târgu Ocna, Mănăstirea Poiana Mărului

            Dimineața, mergem la cimitirul mănăstirii pentru a aduce recunoștință, rugăciune și psalmodiere Părintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, poetului Radu Gyr, prin ei, tuturor celor care au pătimit. Îngenunchem iar și iar la mormântul Părintelui Iustin Pârvu.

            Plecăm spre Roman. Ne așteaptă o întâlnire cu doamna Aspazia Oțel Petrescu. Ne cuprinde o tainică stare de emoție, dar încă nu știm ce val de bucurie, ce trăire, ce sensibilitate și gingășie ne vor învălui când o vom întâlni pe doamna martiră mărturisitoare a neamului nostru.

            La Roman e timp frumos. La Roman, într-o casă cu doua odăi, intră aproape 50 de tineri dornici de a săruta mâna celei care încă mai da mărturie despre patimile, jertfa, dar și despre creșterea duhovnicească a reprezentanților generației din 1948 din care a făcut parte. Mult îmbătrânită, mult slăbită, mult împuținată trupește, dar foarte stoică, doamna Aspazia Oțel Petrescu îi întâmpină pe fiecare în prag, îi îmbrățișează, îi sărută, având pentru fiecare câte un cuvânt de mângâiere, câte o exprimare a mirării pentru multa tinerețe care îi pășește pragul. „Câtă tinerețe! Nu mai nădăjduiam să îmbrățișez atâtea suflete tinere. Ești înalt ca un brad”, îi spune doamna Aspazia unuia dintre băieții care se apleacă cu multă evlavie și cade în brațele purtătoarei de jertfă, vrând, parcă, să îi mângâie durerea care, în timp, s-a preschimbat în bucurie.

            Apoi, ne-am așezat să o ascultăm. Și ochii noștri nu s-au mai putut dezlipi de ochii când surâzători, când plini de lacrimi, când încurajatori ai doamnei neamului românesc. Ne-a vorbit neîntrerupt timp de două ore și cât ne-ar mai fi istorisit dacă nu ar fi trebuit să plecăm. Toate cuvintele dumneaei au putere și trăire. Ne-a vorbit despre discernământ, despre bucuria inimii, despre nădejdea și încredințarea de neclintit că Dumnezeu poate transforma orice rău în cel mai mare bine. Ne-a sfătuit să nu deznădăjduim niciodată. Cel mai mult a vrut să accentueze că nimeni nu ar trebui să îi judece nicicând pe cei care au căzut în temnițele comuniste, mai ales pe cei de la Pitești, pentru că ei toți au fost victimele unor torturi care au depășit limita firii umane, lepădarea lor fiind rezultatul unei lucrări demonice de pervertire a chipului omenesc. Potrivit doamnei Aspazia Oțel Petrescu, osândiții care au suportat schingiuri de neimaginat nu au avut libertatea de a alege, libertate pe care nici Însuși Dumnezeu nu o încalcă, căderea lor nefiind deliberată, ci programată și indusă de către toți cei care au experimentat cât poate suporta firea umană.

             La sfârșit ne-a încurajat și ne-a mărturisit că toată viața ei, atât în timpul detenției, dar și după eliberare, a avut în minte două sfaturi pe care le-a primit de la Părintele Arsenie Boca înainte de a fi fost încarcerată. „Cel ce vrea să scadă la crucea lui mai mult își adaugă” și „Trebuie să știi să ții lumânarea aprinsă în mijlocul furtunii” au fost sfaturile marelui duhovnic pentru cea care avea să sufere enorm, dar care avea să biruiască.

            Cu greu ne-am despărțit de doamna Aspazia Oțel Petrescu. Pe chipurile multora se vădea emoția intensă, lacrimile care șiroiau, dar și recunoștința de a o mai fi întâlnit pe martira care a petrecut 14 ani în temnițele comuniste pentru un crez de care nu s-a lepădat nicicând.  

            La Mănăstirea Diaconești, am avut parte de un scurt, dar hotărât cuvânt de întărire al Părintelui Amfilohie Brânză. Maicile de aici ne-au omenit cu o masă îmbelșugată. Ne așteptau cu drag de dimineață. Dragostea lor s-a revărsat lin peste sufletele tinere.

            Am făcut un scurt popas și la cimitirul din spatele închisorii de la Târgu Ocna. Nu puteam ocoli locul unde a pătimit Sfântul Închisorilor. La troița din inima cimitirului, la poalele căreia dăinuie chipul lui Valeriu Gafencu, ne-am adunat tăcut. Un șuvoi cald, cu picături mari, aidoma unei binecuvântări, ne-a mângâiat frunțile.  

            Plecând de la Târgu Ocna, gândindu-ne la ziua care s-a scurs, mulți dintre noi și-au făgăduit că se vor mai întoarce cât de curând în această parte a țării.

            Spre seară, cărările unui drum forestier de vreo trei kilometri trebuia să ne ducă spre un nou loc de găzduire. Această porțiune de drum a fost parcursă de majoritatea pelerinilor pe jos. Cu lanterne, intonând Cântările Învierii, după o jumătate de oră, am ajuns la destinație, la Mănăstirea Poiana Mărului. Părintele stareț Dionisie ne-a întâmpinat și cu multă grijă ne-a repartizat la locurile de cazare.

            La Poiana Mărului ne-am bucurat de natură și de liniște, dar mai ales de Liturghia de duminică. Aceasta este o mănăstire cu multă istorie în spate, fiind locul unde s-a nevoit Sfântul Vasile de la Poiana Mărului. Astăzi, așezământul monahal adăpostește o obște mică, dar cu multă rânduială.

 

A treia zi

Penitenciarul de la Râmnicu Sărat, Mănăstirea de la Poarta Albă, mormântul Părintelui Arsenie Papacioc de la Techirghiol, Mănăstirea Sfântul Ioan Casian

            După Liturghia de la Mănăstirea Poiana Mărului, desfășurată într-o liniște aproape totală, după bucuria de a fi luat masa în sânul naturii, dar și după vizitarea vechii biserici de lemn cu hramul „Nașterii Maicii Domnului”, care datează din anul 1733, fiind ctitoria Ieroschimonahului Vasile, purcedem din nou la drum. În această zi aveam să adunăm diverse emoții: de la îndurerare și consternare, la netăgăduit de multă bucurie și entuziasm. De altfel, nu doar stările sufletești au fost diferite, dar și peisajele naturii care s-au perindat.

            La închisoarea din Râmnicu Sărat am intrat în celulele unde au fost zidiți de vii, izolați totalmente, liderul politic sau, cum mai este numit, „liderul moral al României” Corneliu Coposu, țăranul Ion Mihalache, dar și Corneliu Zelea Codreanu. Închisoarea e în paragină, dar fiecare zid, fiecare ușă scârțâindă, fiecare geam ferecat cu grele zăbrele povestește despre durerea ce s-a încuibat în acest penitenciar. Despre lucrurile mai puțin știute din închisoarea tăcerii ne relatează domnul Nicu, paznicul de aproape 20 de ani al acestei instituții a ororii. Descoperim în povestitorul care ne face turul temniței un om cu inimă largă, știutor a tot ce s-a întâmplat aici, dornic de a păstra vie memoria celor care după 6-8 ani de izolare prin tăcere și-au pierdut graiul, iar la ieșire au reînvățat să vorbească. De la domnul Nicu aflăm detalii despre activitatea lui Alexandru Vișinescu, fost comandant al penitenciarului Râmnicu Sărat, care a deținut și alte poziții în sistemul penitenciar comunist, activând la începutul anilor ’50 în unitățile carcerale Mislea și Jilava. Rămânem uluiți când ni se spune că torturile de aici erau atât de multe și atât de intense, încât Alexandru Vișinescu era nevoit să apeleze la echipajele de pompieri pentru a spăla pereții de sângele celor supuși supliciilor. De altfel, potrivit mai multor surse, Alexandru Vișinescu se consideră a fi vinovat de moartea a 12 deținuți politici, care au fost bătuți, înfometați și lăsați fără medicamente. La penitenciarul Râmnicu Sărat un văl de îndurerare și tristețe ne cuprinde pe toți.

            Totuși, după această stare apăsătoare, ne mai înviorăm la ieșirea din curtea închisorii. Domnul Nicu ne petrece cu un zâmbet larg, ne face cu mâna și ne spune că ne mai așteaptă.   Și nu reușim să ne revenim, că ajungem la Poarta Albă, acolo unde a fost ridicată, tot cu binecuvântarea Părintelui Iustin Pârvu, Mănăstirea Tuturor Sfinților Români. Faptul că am ajuns pe înserat, nu a împiedicat-o pe Maica stareță Eleodora să ne întâmpine ca pe niște oaspeți mult așteptați. În Maica Eleodora am descoperit chipul maternității jertfelnice, dar și al monahiei dedicate misiunii pe care o are de îndeplinit la Poarta Albă. Suntem uimiți de frumusețea mănăstirii ridicată într-un timp foarte scurt pe locul unde în timpul regimului comunist a fost cel mai sângeros șantier pentru deținuții care au fost osândiți să muncească la construcția Canalului Dunăre-Marea Neagră. Maica Eleodora ne îmbie să venim la hramul mănăstirii, spunând că nu putem lipsi de la un praznic atât de important pentru neamul nostru. Această monahie, cândva o femeie de afaceri de succes, știe să le rânduiască pe toate la cel mai înalt nivel. Nu doar abilitățile de organizator o ajută, ci, mai ales, sfătuirea cu Părintele Iustin Pârvu. „Îmi răspunde ori de câte ori am nevoie. Intervine foarte rapid și cu răspunsuri concrete”, ne mărturisește Maica Eleodora. La plecare, nu ne lasă până când nu îi promitem că vom mai reveni. Ne va aștepta cât de curând. O credem, pentru că ne-a copleșit cu dragostea și bucuria sinceră încă de când am intrat în mănăstire.

            Ne mai rămâne timp să ne închinăm la mormântul Părintelui Arsenie Papacioc și, de la Techirghiol, să ajungem la Mănăstirea Sfântului Ioan Casian.

 

A patra zi

Mănăstirea Sfântului Ioan Casian, penitenciarul de la Jilava – întâlnire cu foștii deținuți politici Marcel Petrișor și Jacques Iamandi, Mănăstirea Cernica, închisoarea de la Pitești

 

            Cea mai lungă, cea mai plină de încărcătură emoțională, de trăire duhovnicească, dar și cea mai evenimențială a fost cea de-a patra zi a pelerinajului.

            De dimineață, la Mănăstirea Sfântului Ioan Casian am mers la peștera Sfântului Ioan, de unde am admirat peisaje extraordinare oferite în dar de primele zile însorite de mai. Starețul mănăstirii, Protosinghelul Iustin Petre, ne-a vorbit cu multa bucurie. Apoi ne-a binecuvântat pentru drum. Urma să ajungem la Jilava.

            La Jilava ne așteptau doi cavaleri ai aceluiași crez, doi pătimitori care s-au perindat în majoritatea închisorilor comuniste. Am petrecut două ore cu domnii Marcel Petrișor și Jacques Iamandi, parcurgând la pas Fortul 13 Jilava. S-au derulat amintiri și povestiri din timpul detenției acestor incurabili luptători pentru neam. Domnul Marcel Petrișor, un povestitor de mare calibru, ne-a cucerit. Printre amintirile apăsătoare despre cele mai negre zile petrecute la Jilava alături de Costache Oprișan, Iosif Iosif și de Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, de-a lungul turului acestei fortărețe, a știut să strecoare cu multă măiestrie fragmente pline de umor din timpul experienței sale carcerale. De fapt, ceea ce ne-a uimit cel mai mult a fost starea de vioiciune, simțul umorului și tinerețea de care au dat și încă mai dau dovadă domnul Marcel Petrișor la vârsta de aproape 90 de ani și domnul Jacques Iamandi la cei 94 de ani ai săi. Atunci când sunt chemați să le vorbească tinerilor sunt mereu gata, chiar dacă de multe ori starea de sănătate nu le permite. Și la întâlnirea cu pelerinii de la Cluj, domnul Jacques Iamandi a venit cu grăbire, nu a stat pe gânduri, în pofida faptului că făcuse o criză de rinichi în acea zi. Ne-a mărturisit că a fost impresionat de acest pelerinaj organizat de ASCOR Cluj-Napoca.

            Mărturiile celor doi invitați merită un articol separat pentru că prea multe au fost spuse, fiecare cuvânt, fiecare sfat valorând cât o bibliotecă de cărți. Dintre cuvintele tari care ne-au pătruns la inimă au fost cele care se refereau la capacitatea foștilor deținuți politici de a-i fi iertat pe torționarii și pe călăii care i-au schingiuit; la faptul că datorită credinței, familiei și simțului umorului au rezistat și au ieșit demni din închisori. Ne-a uimit și hotărârea lor de a rămâne fideli aceluiași crez, acelorași valori. Întrebați de tineri ce ar trebui să facă tânăra generație în vremurile de acum, atât domnul Marcel Petrișor, cât și domnul Jacques Imanadi ne-au spus într-un glas: „Sa faceți ca noi!” și îndemnul a fost repetat de mai multe ori. 

            La ieșire, la poarta penitenciarului Jilava, doi eroi ai neamului au fost aplaudați și au fost îmbrățișați de fiecare membru al grupului. Li s-au adus mulțumiri pentru că s-au făcut temelie jertfitoare pe care să se rezidească neamul românesc.

            Pelerinajul a continuat cu un scurt popas la Mănăstirea Cernica. Aici ne-am închinat la moaștele Sfinților Calinic și Gheorghe. Ne-am plecat genunchii și am intonat Hristos a înviat! la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae, al Lidiei Stăniloae, al Părintelui Benedict Ghiuș, al lui Ioan Ianolide și al poetului Daniel Turcea.

            Ultima destinație a acestei zile a fost penitenciarul de la Pitești – locul maximei pătimiri ai celor care au trecut pe acolo, locul unde și noi trecem prin momente grele. La Pitești am simțit încărcătura și tensiunea, durerea vremurilor de grea încercare a poporului român.

 

A cincea zi

Mănăstirea Cozia, Penitenciarul de la Făgăraș, Mănăstirea Sâmbăta, Aiud

            În ultima zi, am participat la Liturghia de la Mănăstirea Cozia și am admirat Oltul, recitând poezii pe malul râului pe care a călcat Mircea cel Bătrân.

            La Făgăraș ne-am întâlnit cu președintele asociației foștilor deținuți politici, domnul Augustin Răduţă, care ne-a povestit despre anii petrecuți în temnițele comuniste, dar și despre implicarea sa în ridicarea unui monument dedicat celor care au pătimit sub regimul roșu din secolul XX.  

            Am redescoperit bucuria pe care o transmitea Părintele Teofil Părăian atunci când am vizitat la Mănăstirea Sâmbăta chilia în care s-a nevoit și în care a lucrat  unul dintre cei mai iubiți duhovnici români.

            La vreme de înserare, ne-am închinat la moaștele pătimitorilor de la Aiud și ne-am rugat în tihnă, mulțumindu-le tuturor sfinților mărturisitori martiri din timpul prigoanei comuniste pentru prilejul de fi mers la locurile unde și-au vărsat sângele pentru ca noi să mai dăinuim ca neam.

++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++++

Anul 2017 a fost declarat anul Martirilor care au pătimit în temniţele comuniste. De aceea, ne-am propus o serie de activităţi şi evenimente în cinstea celor care au purtat suferinţele cu preţul vieţii ca noi să avem libertate creştină. În perioada 28 aprilie -02 mai  şi  30 mai – 03 iunie vom organiza un pelerinaj la cele mai importante închisori comuniste și la mormintele si mănăstirile care poartă amintirea vie a celor care au pătimit în închisori. Tema pelerinajului va fi “ÎNCHISORILE COMUNISTE. CRUCEA PE CARE A FOST RĂSTIGNITĂ ŢARA”.  În cadrul acestui tur naţional traseul nostru va cuprinde:

CLUJ NAPOCA – PENITENCIARUL GHERLA  CAVNIC – BAIA SPRIE – MEMORIALUL SIGHET MĂNĂSTIREA PETRU VODĂ – MĂNĂSTIREA DIACONEŞTI – TÂRGU OCNA – ÎNCHISOAREA RÂMNICU SĂRAT – MĂNĂSTIREA TECHIRGHIOL – SCHITUL POARTA ALBĂ  FORTUL  13  JILAVA – MĂNĂSTIREA CERNICA ÎNCHISOAREA PITEŞTI – MEMORIALUL FĂGĂRAŞ – MĂNĂSTIREA SÂMBĂTA DE SUS  MĂNĂSTIREA RECEA – SCHITUL AIUD (RÂPA ROBILOR) – CLUJ NAPOCA

Vom încerca pe parcursul pelerinajului să avem invitați, părinți sau oameni implicați în cercetarea și promovarea fenomenului din închisorile comuniste.

Va fi un traseu plin, fără prea mult timp de odihnă – aproape 2000 km de parcurs cu autocarul, respectarea unui program strict deoarece programarea  penitenciarele instituţii ale Statului va trebui respectata cu stricteţe, nopti de priveghere.

Majoritatea cazărilor vor fi la Mănăstiri, unde se vor face atât privegheri de noapte cât şi slujba Sfintei Liturghii.

Nu va fi un sejur ci un tur de rezistență, în care vom face zilnic sute de kilometri și obosiți vom trece de la un obiectiv la altul. Doar cei cu adevărat motivați lăuntric și capabili din punct de vedere fizic se pot bucura de aceast pelerinaj.

Acest pelerinaj se va face cu un autocar pentru fiecare tură, mai sunt 7 locuri disponibile pentru tura 28 aprilie – 02, iar în tura 30 mai – 03 iunie mai sunt 27 de locuri disponibile, iar costul  va fi 250 lei.  (actualizat la 24 aprilie 2017, ora 11:51)

Înscrierea se face pe baza unui avans de 100 lei din costul pelerinajului.

Înscrierea se poate face la: Alexandru Popa 0725651781, Ioana Toma 0751341209, Luiza Oniga 0722838286, Silviu Mincu 0752504390.

Să ne ajute cu rugăciunile lor marii oameni ai neamului care şi-au vărsat sângele pentru Hristos!

 

Leave a Reply