Crâmpeie din pelerinajul în Nordul Olteniei
Atunci cand iti vine sa iti iei lumea in cap, mai bine pornesti cu noaptea in cap intr-unul din pelerinajele organizate de ASCOR…
Asa am facut si noi, cei 60-70 de curajosi inchipuiti si ulterior si dovediti, care am pornit in pelerinajul in inima sihăstriilor oltene.
Am ajuns in zorii zilei de sambata pe Valea Oltului, tinutul in care s-a desfasurat povestea noastra.
Am pornit de la manastirea Iezeru care adaposteste o parte din moastele sfantului Antonie, sfant care s-a nevoit intr-o pestera din apropiere, si in care acum se odihneste trupul sau.
Dupa 8 km de mers pe jos, in pas agal sau cadentat, in functie de ritmul cardiac si al buneidispozitii, am ajuns la Izvorul frumos, un epitet banal pentr un loc minunat! Racoarea micutei cascade nu ne-a lăsat sa zabovim mult si am pasit cu emotii pe poarta mica nu a Imparatiei Cerurilor, ci a schitului Pahomie. Deosebirea intre cele doua locatii, una cereasca si cealaltă pamanteasca nu e pe cat de mare s-ar putea crede… O biserica zidita in stanca pe partea nordica, de Mana Dumnezeiască, iar in rest cu ziduri pământești, închipuie catedrala arhiepiscopala in care slujesc parintii schitului. Biserica, in realitate, nu poate adăposti tot grupul de pelerini si intram pe rand spre inchinare, ca intr-o biserica de lemn mica, mai mica decât biserica veche din curtea mănăstirii noastre Nicula. Parintii ne hrănesc din bunatati pamantesti si ceresti, dupa care ne inarmam cu curiozitate maxima, ne debarasam de bagajele prea grele si pornim spre mănăstirea Pătrunsa. Oare ce lucruri pătrunzătoare ascunde schitul acesta? Un drum forestier, o potecă de munte prin pădure si o cararurie prin codrii, toate conduc pelerinul spre locul unde o sotie însărcinată isi cauta sotul in urma cu mai bine de 4 secole… Peste ani, copilul născut in aceste locuri, un episcop, construieste o biserică închinată mamei sale. De atunci, Pătrunsa devine matca a sihaștrilor raspanditi pe aceste meleaguri… Ospitalitatea monahilor ne face sa va spunem: mergeti si vedeti!
Drumul de întoarcere, prin lanuri de ferigi si presărat cu flori care mai de care de nu-ma-uita, parca se scurtează… Zburam pe poteci cei 13 km, oprindu-ne la cate un popas pentru o poveste sau pentru un cântec… Cei 26 de km ne-au imbogatit inimile si privirile!
Ajunsi din nou la Iezer, ne incarcam bateriile pentru cei 3 km, ultimi, pana la schitul Bradul unde ne asteapta părintele Porfirie, un prieten al bisericii studentilor…
Drumul nu e lipsit de dificultate, de provocari fizice, de noroi, dar prielnic pentru descoperirea bunatatii oamenilor de lângă tine. Suntem pe o cărare in care fiecare se ingrijeste ca celalalt sa poată ajunge cu bine la schit… Ne asteptam, ne ajutam, ne intindem o mână, si astfel ne deschidem aripile… Si ne dam seama ca putem zbura! Da! Aripile de fluture ale bunatatii pot ridica spre cer trupul ingreuiat de păcat… Si al nostru si al celuilalt…
Bucuria izbanzii e de nescris… Schitul ne acoperă somnul cu aripile sale… Ne trezim cu forte proaspete, ne bucuram de Sf Liturghie (am pus urechea sufletească si cea trupeasca la zidul altarului pentru a auzi cuvintele slujbei, deoarece biserica a fost neîncăpătoare pentru întregul grup de pelerini…) si am participat la devenirea sihăstriei si transformarea ei in mănăstire…
A doua zi s-a scurs repede, precum apele Oltului care ne insoteau drumul spre casa, acestea coborând, iar noi urcând prin defileul Oltului… Mănăstirea Cozia si mănăstirea Gruiul Lupului au fost popasuri in drumul nostru… Multe s-ar mai fi putut spune daca se găsea cine sa asculte…
Scrieti voi mai departe povestea! Locurile va asteapta sa va arate…
Camelia Felecan
