Foaia Filocalia – luna august – Revista Renaşterea

După ani de zile, în care tinerii de la Biserica Studenţilor din Haşdeu au avut ocazia să meargă în pelerinaj la moaştele Sfântului Ioan Rusul, sfântul atât de apropiat lor le-a răsplătit efortul. Anul acesta, pelerinii care au mers în Grecia au adus cu ei de pe tărâmuri elene fesul Sfântului Ioan Rusul.

Membrii comunităţii Bisericii Studenţilor sunt invitaţi în fiecare vară de către surorile Părintelui Marcu Manolis, Ana şi Maria, să meargă în Grecia, pentru a se închina la sfinţii eleni. Prima invitaţie de a merge în Elada a lansat-o Părintele Marcu Manolis, când sfinţia sa încă era în viaţă. Această tradiţie continuă şi azi, la patru ani de la trecerea la Domnul a Părintelui Marcu, deoarece doamnele Maria şi Ana, împreună cu întreaga comunitate formată de Părintele Marcu, au fost impresionate de căutarea duhovnicească sinceră a acestor tineri pelerini români.

Primul pelerinaj din acest an a avut loc la sfârşitul lunii iulie. Gazdele din Grecia au fost plăcut surprinse de acest prim grup chiar de la început. Ajungând în Atena seara târziu, după o zi şi o noapte de călătorie, tinerii au vrut totuşi să ia parte la pavecerniţa din acea seară. Pelerinii au trecut peste oboseala acumulată şi s-au mobilizat pentru a participa la această slujbă care, în mod deosebit, se face la mormântul Părintelui Marcu Manolis, ştiind despre importanţa pavecerniţei organizate în fiecare seară pentru cel care a fost şi încă mai este călăuzitorul unei importante comunităţi din Atena. În semn de recunoştinţă, doamnele Maria şi Ana le-a oferit la plecare fesul Sfântului Ioan Rusul, sfânt la care dânsele ştiu că pelerinii noştri au multă evlavie.

Tinerii din comunitatea Bisericii Studenţilor au primit acest dar minunat doar pentru o perioadă limitată de timp, până la următorul pelerinaj, când fesul se va întoarce în casa familiei Manolis, mai exact în camera în care a trăit Părintele Marcu. Singura condiţie impusă a fost ca, pe întreaga durată a călătoriei spre România, fesul să fie transportat în prezenţa unui preot şi nu doar a credincioşilor. Deoarece Părintele Emil Velican, cel care a fost alături de tineri pe durata pelerinajului, a mers doar până la Alba Iulia, Părintele Cătălin Bucevschi s-a oferit să preia fesul de acolo şi să-l aducă cu bine la Bisericuţa din Haşdeu. Aici, Părintele Ciprian Negreanu şi Părintele Dan Virgil, împreună cu întreaga comunitate, au aşteptat cu cinste şi evlavie sosirea darului, aşezându-l mai apoi spre închinare şi organizând o vecernie specială, de mulţumire, în cinstea Sfântului Ioan Rusul.

Fesul sfântului se va afla la bisericuţa din campusul studenţesc până la data de 21 august, cu o scurtă pauză de câteva zile, timp în care va fi dus spre închinare şi în parohia Părintelui Cătălin Bucevschi.

Povestea fesului a început cu un om căruia Sfântul Ioan i s-a arătat în vis, spunându-i să-i dea unei maici cu o viaţă îmbunătăţită acest acoperământ, care se afla în raclă pe capul sfântului. Rolul fesului a fost şi este în continuare de a acoperi urmele arsurilor pe care sfântul le îndurase atât în timpul vieţii din cauza prigoanelor la care a fost supus, cât şi după moarte, când nişte necredincioşi au vrut să-i ardă moaştele. Rugămintea sfântului a fost îndeplinită, maica având mare grijă de fes tot timpul. Înainte să moară, maica a dăruit fesul unei familii creştine din Grecia care, la rândul ei, a dat acest acoperământ familiei Părintelui Marcu Manolis. În Grecia mai există câteva familii – puţine ce-i drept – care deţin un astfel de fes al Sfântului Ioan Rusul, lucru care ne face să ne dăm seama de marea credinţă a acestor oameni în Dumnezeu şi în sfinţii Săi.

Fericit este acela care nu se va sminti întru Mine, a spus Mântuitorul atunci când ucenicii Sfântului Ioan Botezătorul au venit să Îl întrebe dacă El este Mesia sau să aştepte pe altcineva (Matei, 11:6). Peste veacuri, sfinţii creştinătăţii au dus lupte până la sânge pentru a împlini acest cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos şi pentru a gusta din acea fericire despre care Mântuitorul vorbea. Unul dintre cei care au purtat până la capăt şi au biruit în lupta de a nu se sminti întru Hristos a fost şi Sfântul Ioan Rusul.

Chipul sfântului se ridică peste veacuri înaintea conştiinţelor noastre, ca pildă de credincioşie, de demnitate şi de frumuseţe sufletească. Trecut prin focul războaielor, al robiei în pământ străin, al bătăilor şi al batjocurii, Sfântul Ioan Rusul a rămas statornic în credinţa sa şi prin aceasta, înaintea pildei vieţii sale muceniceşti, se vădeşte urâciunea învârtoşărilor, a revoltelor şi a lepădării de Dumnezeu, şi încă din pricini neînsemnate – manifestări pe care le întâlnim peste tot, şi poate mai ales în noi înşine, astăzi, când trăim vremuri paşnice şi iubitoare de confort.

Născut în anul 1690 în Rusia, într-o familie bine-credincioasă, tânărul Ioan a participat la războiul ruso-turc din anul 1711, fiind luat prizonier de tătari în luptele pentru dezrobirea Azovului şi vândut unui ofiţer superior turc, în Asia Mică. Avea la vremea aceea numai 21 de ani. De la început, turcii l-au torturat, ca să se lepede de Hristos. L-au bătut, l-au scuipat, i-au ars părul şi pielea capului (Acatistul Sfântului Ioan Rusul, Icosul 1), după cum i-au supus la chinuri grele şi pe ceilalţi mulţi tineri aduşi robi din Rusia. Dar chiar dacă cei mai mulţi dintre tinerii ruşi căzuţi în robie nu au rezistat la această încercare şi au trecut la mahomedanism, Sfântul Ioan însă nu s-a lepădat. Nu a fost nicidecum o alegere uşoară. Putem înţelege acest lucru dacă ne gândim că şi într-o clasă, la şcoală, sau într-o sală de curs, la facultate, ori chiar în cercul de prieteni, pe timp de pace, când nu există ameninţarea unor sancţiuni severe, dacă majoritatea este împotrivitoare lui Dumnezeu, este greu să aibă cineva puterea să se opună curentului, să-şi mărturisească credinţa şi să nu adune îndoieli în inima sa. Cu cât mai greu trebuie să fi fost pentru Sfântul Ioan Rusul, când tinereţea cu toată promisiunea bucuriilor ei trecătoare abia începea, viaţa îi era ameninţată şi el se găsea singur între oameni, în pământ străin. Şi totuşi, sfântul nu a cedat. A reuşit acest lucru pentru că sufletul său era înflăcărat de dragostea pentru Domnul Hristos. Pentru că avea ochii lăuntrici aţintiţi mereu la Cel Răstignit, la Care se raporta în orice împrejurare. O dovedesc cuvintele cu care, se spune în acatistul închinat lui, tânărul Ioan a răspuns stăpânului turc, parafrazând cele scrise în Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel: „Cine poate să mă despartă de dragostea Hristosului meu? Ca rob ascult poruncile tale, dar în credinţa mea în Domnul Hristos nu mai eşti tu stăpân. Îmi amintesc pătimirile Sale şi sunt bucuros să primesc şi eu cele mai cumplite chinuri, dar de al meu Iisus Hristos nu mă lepăd” (Condacul 2).

În timpul robiei sale, tânărului Ioan i s-a dat sarcina de a se îngriji de grajd şi de animalele de aici şi a fost pus să doarmă între ele. Sfântul Ioan Rusul nu s-a tulburat peste măsură nici de gălăgia şi mizeria în care a fost pus să slujească şi să doarmă, nici de loviturile copitelor vitelor, ci şi-a întors din nou ochii spre Mirele Ceresc, descoperind că i s-a oferit un nou prilej de a se asemăna cu Acesta, căci şi Domnul Dumnezeul Său S-a născut între dobitoace, într-o peşteră. Într-atât s-a bucurat de această asemănare şi şi-a asumat nevoinţa grea, încât rugăciunile pe care le făcea aici toată noaptea au devenit tot mai puternice şi în loc de duhoarea animalică, grajdul se umplea de bună mireasmă. Iar când, peste ani, stăpânului său i s-a făcut milă şi i-a propus să se mute din grajd, sfântul a refuzat, preferând să-şi păstreze nevoinţa. Astfel, Sfântul Ioan a dat pildă lumii întregi că orice situaţie, oricât de grea, prin chemarea lui Dumnezeu se schimbă minunat.

Dar nu numai în încercările trupeşti L-a urmat Sfântul Ioan Rusul pe Mântuitorul, ci şi în cele duhovniceşti, şi în cea mai grea poruncă, aceea a iubirii duşmanilor. Chiar dacă stăpânul său s-a purtat urât cu el la început, încercând să-l silească să se lepede de Hristos, bătându-l şi umilindu-l, şi chiar dacă era de altă credinţă, Sfântul Ioan nu l-a urât, ci dimpotrivă, l-a purtat în rugăciunile sale, ocrotindu-l şi aducând binecuvântare asupra casei lui în aşa măsură, încât însuşi stăpânul a înţeles că pricina bogăţiei care se aduna la casa sa erau rugăciunile robului său, care atrăgeau milostivirea Dumnezeului celui Viu. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan a lucrat asupra agăi din Procopie o minune imposibil de negat. Astfel, în timp ce acesta era plecat într-un pelerinaj la Mecca, soţia sa a organizat un ospăţ la care se servea şi un fel de pilaf care îi plăcea mult soţului ei. Pus să slujească la masă, ascultând suspinul stăpânei sale care îşi dorea ca şi soţul ei să se fi ospătat din acel fel de mâncare, trecând peste râsetele şi necredinţa celor de la masă, Sfântul Ioan Rusul a cerut o farfurie cu pilaf, s-a dus în grajd, s-a rugat şi prin rugăciunea sa, farfuria a ajuns chiar în camera unde poposea în acea zi aga. Mirarea tuturor a fost nemărginită atunci când ofiţerul turc s-a întors din pelerinaj aducând cu el farfuria pe care era gravat propriul lui nume. Şi din pricina acestei minuni, care nu venea decât să încununeze blândeţea şi smerenia firii sale, Sfântul Ioan a devenit în timp tot mai preţuit şi mai îndrăgit şi de stăpâni, dar şi de toţi ceilalţi din jurul său. De aceea, mai târziu, la înmormântarea sa vor participa nu numai creştini, ci şi musulmani şi armeni. Totuşi, prigonirea sa nu a încetat nici după mutarea din viaţa pământească. În anul 1832, Osman Paşa, trecând prin Procopie, în calitate de trimis al sultanului, a aruncat în foc sfintele moaşte. Dar acesta nu a fost decât prilejul unei alte minuni, pentru că turcii au văzut atunci moaştele sfântului mişcându-se în mijlocul flăcărilor, ca şi cum ar fi fost viu şi au fugit îngroziţi. Trupul sfântului a rămas întreg, păstrând doar o negreală de la jar şi de la fum, ca mărturie a minunii petrecute atunci.

Privind la viaţa Sfântului Ioan Rusul, avem motive să ne umplem de nădejde că Dumnezeu nu îi lasă singuri pe robii Săi nici în cele mai cumplite situaţii. Chiar şi în miezul amărăciunii robiei şi al suferinţelor, Dumnezeu i-a rânduit tânărului Ioan cetate de scăpare: o biserică a Sfântului Gheorghe, situată în apropierea casei ofiţerului turc. Aici îşi petrecea Sfântul Ioan nopţile în priveghere şi rugăciuni, aici îşi găsise un duhovnic şi aici se împărtăşea în fiecare sâmbătă. Din Taina Sfintei Euharistii îşi lua sfântul puterea care minunează sufletele peste veacuri, tocmai pentru că nu e omenească, ci dumnezeiască: puterea de a rămâne singur şi de a rezista. Şi pentru că a înţeles puterea ei şi a râvnit să se întărească şi să se îndulcească cu Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu nu l-a lăsat lipsit pe robul Său de unirea cu El nici în cele de pe urmă clipe ale vieţii sale pământeşti, Sfântul Ioan primind într-un măr Sfintele Taine. Totodată, viaţa Sfântului Ioan ne conştientizează cu privire la ce roade trebuie să aducem dacă mâncăm Trupul Mântuitorului şi ne adăpăm cu Sângele Lui şi ce jertfă trebuie să fim gata oricând să ne asumăm.

Despre viaţa Sfântului Ioan, prea puţine lucruri au rămas în scris. Dar nevoinţele şi minunile sale au rămas întipărite nu pe hârtie care se fărâmiţează, arde în foc şi nu mai este, ci în conştiinţele nemuritoare ale celor care l-au cunoscut. Şi mai mult decât atât, sfântul se face cunoscut oamenilor chiar şi astăzi, într-un mod foarte personal, apropiindu-se de fiecare dintre cei care îl cheamă şi ajutându-l acolo unde îi este mai greu. Lucrarea sa acoperă o mulţime de necazuri omeneşti. Câteva dintre minunile pe care le-a făcut sfântul după mutarea sa la Domnul, prin mijlocirea lui înaintea lui Dumnezeu, sunt amintite în acatist. Sfântul din Rusia nu a avut copii, dar ajută familiile creştine să dobândească fii (Condacul 7), niciun om nu l-a ocrotit şi nu l-a salvat din robie, dar el păzeşte atât viaţa trupească a pruncilor (Icosul 6), cât şi pe cea sufletească (Condacul 9), mijlocind pentru întoarcerea la credinţă a tinerilor rătăciţi. Nevoinţele sale i-au adus boli şi suferinţe în trup şi i-au atras moartea prematură, dar el este un vindecător al bolilor şi al durerilor. Dreptate nu i s-a făcut pe pământ, dar el ajută oamenilor, să nu rămână păgubiţi şi nedreptăţiţi (Condacul 10). Mai mult decât atât, prigonit fiind, îi ajută pe cei prigoniţi. Sfintele sale moaşte au fost alinarea, nădejdea şi întărirea grecilor care au fost nevoiţi să plece din Asia Mică, după conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922. În prezent, moaştele Sfântului Ioan se găsesc pe insula Evvia, în oraşul Procopie, de unde nu încetează să săvârşească minuni şi să tămăduiască trupurile şi sufletele celor care vin aici cu credinţă şi i se roagă cu sinceritate.

Închinându-şi tinereţea Mântuitorului Hristos, Sfântul Ioan Rusul a dobândit darul de a fi sprijinitor al tinerilor, călăuză şi păzitor al credincioşiei acestora. Lipsit de libertatea exterioară, vremelnică, el ne arată drumul spre adevărata libertate, veşnică: aceea de a rămâne credincios Domnului nostru Iisus Hristos. Totodată, Sfântul Ioan Rusul ne ajută să înţelegem prin viaţa sa cum pot fi astâmpărate şi cele mai aprige suferinţe şi aşteptări. Atunci când a căzut prizonier, era foarte tânăr şi cu siguranţă avea dorinţe şi aspiraţii fireşti, cum au toţi oamenii la vârsta tinereţii. La fel, trebuie să fi suferit mult, despărţit de părinţi şi de apropiaţi, de cei dragi lui, neputând să le spună măcar că e încă în viaţă sau să afle dacă ei mai trăiesc. Dar toate aceste dureri ale sfântului au rămas necunoscute. Ele s-au curăţat şi desăvârşit acoperite de smerenie, jertfă şi încredinţare în mâinile Dumnezeului Celui Viu.

– interviu luat Episcopului Paul de la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare, Franţa –

Interviu realizat de redacţia revistei Arthos în colaborare cu Tiberiu Raţiu

Preasfinţitul Paul de Tracheia s-a născut în 1942, în timpul războiului, în Hollesley, un sătuc din regiunea Suffolk din Marea Britanie. După ce a fost educat în şcoli din Anglia şi Scoţia a plecat la Paris pentru a studia la Institutul Teologic Ortodox Sfântul Serghie. Hirotonit diacon şi apoi preot în 1967, va sluji la parohia cimitirului rus din Sainte Genevieve-des-Bois, nu departe de Paris. După trecerea la Domnul a soţiei sale va depune în 1988 voturile monahale, iar în 1991 va fi ales Episcop de Tracheia de către Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice de la Constantinopol. După o slujire de 10 ani ca episcop se retrage, din motive de sănătate, la Mănăstirea Sfântul Antonie cel Mare din munţii Vercors, Franţa (metoc al Mănăstirii Simonos Petra din Muntele Athos). Acum duce o viaţă retrasă, dar oricând este bucuros să primească credincioşi şi mai ales să-i bucure cu poeziile sfinţiei sale pline de lumină şi de nădejde.

Impresia pe care ţi-o dă PS Paul când îl întâlneşti este că Dumnezeu este viu, iar orice urmă de îndoială sau teamă păleşte când ajungi în prezenţa sfinţiei sale. Întrebările interviului se concentrează asupra naturii poeziei, fiindcă Episcopul Paul, odată cu liniştea monahală, descoperă poezia, modalitate de a clarifica şi de a adânci frumuseţea legăturii cu Dumnezeu într-o rugăciune personală şi atent lucrată.

Ce înseamnă teologia practică?

Teologia este în permanenţă practică. Teologia nu este nici o ideologie, nici un tip de filosofie. Este viaţa însăşi. De aceea, toată teologia este practică. Practică înseamnă că nu este teoretică. Domnul Iisus, în Sfânta Scriptură, ne învaţă cum ar trebui să ne purtăm, cum ar trebui să acţionăm, nu cum ar trebui să gândim. Şi este interesant că niciunde în Noul Testament nu este scris cum Domnul Iisus ar fi gândit despre ceva anume. În acelaşi fel, El ne învaţă pe noi să acţionăm, să fiinţăm. Din acest motiv, pentru mine teologia este întotdeauna practică.

Cum se ajunge la punerea teologiei practice în versuri, în poezie?

Nu ştiu să vă spun prea multe despre aceasta, pentru că scrisul îmi vine într-un mod natural. M-am mai gândit la aceasta… Nu scriu poezii decât de când m-am retras din serviciul activ din Biserică, din cauza bolii mele. Pur şi simplu am început să scriu şi nu ştiu ce să vă spun mai mult. Tot ce ştiu este că trebuie să fie ceva frumos, teologia este foarte frumoasă. De aceea, cuvintele pe care le alegi trebuie chiar să pietrifice muzica. Compunerea unei simfonii este precum compunerea unei poezii. Şi aş mai spune, în plus, că nu sunt un bun exemplu, deoarece sunt un autodidact. N-am învăţat niciodată să scriu poezie; este ceva ce fac într-un mod destul de natural, de firesc. Şi sper să o fac astfel încât oamenii să poată învăţa uşor poeziile mele pe de rost, bineînţeles în engleză. Şi engleza este o limbă foarte frumoasă pentru poezie. Aş încheia acest subiect spunând că teologia este, de asemenea, foarte precisă, deoarece este vorba despre Adevăr; iar Adevărul nu poate fi exprimat niciodată prin cuvinte omeneşti. De aceea, Adevărul este ceva legat de frumuseţe, frumuseţe care nu este din lumea aceasta. Teologia este cunoaşterea lui Dumnezeu, iar poezia este un mod de a exprima acea întâlnire între Dumnezeu şi om. Sunt foarte bucuros dacă unor oameni le place poezia pe care eu o scriu, dar nu scriu atât de mult pentru aceasta, cât pentru încercarea de a explica sau de a exprima un fel de întâlnire teologică sau, mai bine zis, în duh cu Dumnezeu.

V-aţi inspirat şi din faptul că o parte din Sfânta Scriptură e scrisă în versuri, precum Psalmii lui David?

Da, este ceva ce ţine de Anglia: mulţi poeţi englezi au scris opere foarte spirituale, în special în secolele XV-XVII. Avem câţiva mari poeţi care au scris multe cărţi sfinte şi bineînţeles că se inspiră din Sfânta Scriptură, dar eu nu simt aceasta aşa de mult. Eu încerc doar să exprim ceea ce Dumnezeu a pus în inima mea pentru a dărui şi celorlalţi oameni.

Şi cum se potriveşte poezia cu practica?

Poezia este un fel de privire spre cum oamenii aplică teologia în viaţa lor. Poemele pe care le scriu tocmai despre aceasta vorbesc: despre cum să aplicăm Evanghelia în viaţa noastră. Acesta e cel mai important lucru.

Cum se poate crea o poezie teologică în Franţa modernă, în care poezia este văzută ca o simplă artă şi încă o artă a negativismului, a revoltei sau a plictisului (a spleen-ului)?

Nu cred că scriu atât de mult pentru oamenii din Franţa, cât pentru cei din Anglia, America sau Australia, pentru că tot ce scriu este în engleză.

Cred că putem generaliza întrebarea pentru Occident.

Da, înţeleg. Nu cred că pot răspunde la întrebarea aceasta. Cred că am o anumită chemare pentru a face aceasta şi o fac pentru Hristos, nu pentru mine. Nu mă preocupă atât de mult numărul oamenilor care vor citi. Important pentru mine este să exprim ceea ce vreau să exprim, să scriu ceea ce pot scrie şi poate că, într-un răstimp de cincizeci de ani, oamenii vor începe să înţeleagă şi să se intereseze. Nu sunt foarte mulţi oameni foarte interesaţi. Cel mai important lucru este ca oamenii să-L iubească pe Dumnezeu, iar eu, în poezia mea, încerc să transmit două mesaje. În primul rând, că Dumnezeu este Iubire, nu este un dumnezeu care judecă şi care vrea să pedepsească oamenii. Dumnezeu ne iubeşte şi vrea să ne mântuiască. Acesta este primul lucru. Iar al doilea mesaj este: niciodată să nu deznădăjduieşti, niciodată nu e prea târziu. Niciodată să nu deznădăjduieşti, pentru că Iisus Hristos a făcut din tâlharul de pe cruce primul om care a intrat în Rai. Aceasta înseamnă că nu e niciodată prea târziu să te pocăieşti, niciodată, nu e prea târziu să te rogi. Acestea sunt cele două mari mesaje pe care încerc să le transmit prin poemele mele: Dumnezeu este Iubire şi niciodată nu e prea târziu, niciodată să nu deznădăjduieşti.

Cum aţi descoperit Ortodoxia, cum de aţi ales această cale?

S-a întâmplat să intru într-o biserică ortodoxă din Londra pe când eram tânăr şi în zece secunde toată viaţa mea s-a schimbat pentru că am întâlnit Adevărul în Biserica Ortodoxă. Cred că Biserica Ortodoxă este una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică. Şi s-a întâmplat să vin la o biserică ortodoxă rusă din Londra, într-o duminică dimineaţă. Nu am stat în pragul uşii, ci am intrat în biserică. Am ştiut din prima clipă că aici este Adevărul. Aşa am devenit ortodox, am studiat la Paris, m-am însurat. Soţia mea, care era imigrantă rusă, nu a vrut să se întoarcă în Anglia, aşa că am rămas împreună în Franţa. Am fost preot pentru mult timp, am devenit episcop şi apoi m-am retras din această funcţie. Acum sunt văduv.

Aţi trăit două moduri de viaţă. Aţi fost însurat şi apoi aţi devenit monah. Care credeţi că sunt diferenţele între cele două căi?

Nu cred că sunt mari diferenţe. Sunt două căi de a ajunge în Rai, două căi pe care Biserica le binecuvântează. Nu pot fi comparate. Fiecare este pozitivă, ambele sunt binecuvântate de Dumnezeu şi nu vreau să le compar. Pentru mine, faptul că am devenit monah reprezintă încoronarea vieţii mele.

Cum devine poezia rugăciune?

Poezia este rugăciune. Nu-mi pot imagina poezia nefiind rugăciune. Din acest motiv, trebuie să fie frumoasă, trebuie să explice în puţine cuvinte mari adevăruri şi vă citesc ceva care să vă arate înţelesul acestor afirmaţii.